Festivalul de Muzica Veche (2) – 9 decembrie

      Ei bine, azi am mers pentru prima oara la concertele din cadrul Festivalului de Muzica Veche despre care pomeneam mai sus. Prima oara, spre rusinea mea. Asa ca, tinand cont de minima publicitate care i s-a facut, va voi spune atat ce am vazut cat si ce am pierdut. (asta si in ideea ca pliantele program au fost cam rare)

      Capitolul “-”

      Joi, 7 decembrie ansamblul Collegio Stravagante ( Mircea Ionescu, vioara; Radu Georgescu, violoncel; Irina Nastase, clavecin) a asigurat muzica pentru spectacolul de dans baroc al lui Mary Collins, L`ombre des sentiments. Muzica de Gregorius Werner, Biber si Vivaldi. Tot in aceeasi zi, concert de muzica bizantina sustinut de grupul lui Lykourgos Angelopoulos (Athena) si Formatia de muzica bizantina a Universitatii de Arte din Iasi.

      Vineri, 8 decembrie concert baroc (Bach, Torelli, Mozart, Brunckhorst, Handel, Bruhns) oferit de soprana Teodora Gheorghiu, alaturi de Gabor Hegyi (trompeta) si Steffen Schlandt la orga. Apoi, formatia de muzica veche romaneasca “Trei Parale” (Florin Iordan, Daniel Pop, Beatrice si Dinu Petrescu) ne-a propus piese traditionale in aranjamentul grupului, unele vestite (gen Cantecul lui Barbu Lautaru) – cu instrumente adecvate, tilinca, cobza, dramba…

       Sambata, 9 decembrie, “Schola Gregoriana Monostorinensis” din Cluj a oferit un concert de muzica gregoriana la Biserica Italiana: programul a cuprins atat piese “canonice” din Processionale Monasticum (1893), cat si unele culese din manuscrise medievale (de exemplu, un graduale dintr-o missa martirica pastrata la Bilioteca municipala din Laon, sec. X).

      Acesta a fost capitolul “-”. Daca aveti intrebari/comentarii cu privire la aceste concerte, nu ezitati sa le dati forma scrisa la comments. Mai mult, recenziile sunt bine venite. Vor urma si partile mai consistente, la care se poate vorbi si de prezenta mea la concert… Intarzierea acestui post este considerabila, dar scuzabila, credeti-ma. Si cum se intampla sa fie 26 decembrie (hmf, aveam altceva de scris pentru data asta), va urez tuturor un Craciun fericit!

1740-1770 sau muzica europeana in travaliu?

     In ultimul timp (asta in care nu am postat nimic – nu cred ca sunt facut pentru a fi blogger, heh) am ascultat, eu barochistul, aproape numai Carl Philipp Emmanuel Bach - asa se cheama ultimul meu amor muzical. Ceva Haydn, Mozart. Dupa ce ultimii 4 ani n-am facut decat sa ma adancesc in apele aurii ale barocului, iata-ma acum ajuns intr-o zona care cel putin pentru amatorii de teorii este mlastina perfecta. Ce se intampla in perioada asta, in care muzica lui Bach (J.S. de asta data), Telemann sau Rameau incepe sa se simta invechita, concerto grosso se sufoca brusc si silentios in somn, in timp ce opera franceza isi da duhul cu mare alai si taraboi (si nu ne ridicam palaria pentru Mr. Rousseau si prestatia sa in timpul Certei Bufonilor)? In care timidul pianoforte cucereste incetul cu incetul saloanele in dauna venerabilului si intepatului sau parinte clavecin? Schimbarea se simte in aer.

      Exista un adevarat ping-pong terminologic aici. Impartirea canonica vedea pur si simplu nasterea clasicismului. Alte forme muzicale ale unei noi generatii animate de noi idealuri: iluminism, vocea teoriilor despre egalitatea oamenilor, drepturi naturale etc. adica ceea ce se numeste indeobste liberalism isi face aparitia si in muzica – opera bufa italiana cu personaje contemporane si nenobile, decadenta stilului nobiliar si greoi mitologic, departat de preocuparile epocii. O trimitere la teatrul lui Marivaux si Beaumarchais, apoi la Nunta lui Figaro de Mozart si iata teoria. Apoi, parerea opusa: sa fim seriosi, nimic nu se schimba propriu-zis in mersul societatii, muzica isi pastreaza acelasi public iar dezvoltarea formala este o consecinta logica si directa a traseului ei anterior, intre Monteverdi, Bach sau Mozart e o linie dreapta, barocul. In mare, asta ar spune Remy Stricker, cel a carui carte promisesem ca o prezint. Apoi la mijloc, iata cum interpretarea de data mai recenta incearca sa scoata la iveala un stil de tranzitie, care are coerenta si identitate proprie: stilul galant pentru unii, rococo (ce facil…) pentru altii. Unde incepe sau se incheie acest stil? Ei bine, aici incep problemele, fiindca daca Haydn e un nume-borna acceptabil, galantii de inceput se dovedesc a fi greu de localizat, si elemente ale stilului sunt disecate la Handel, Rameau, Telemann (adica invechitii), apoi mai pregnant la Domenico Scarlatti si, in opera, la Hasse. Apoi acei francezi ciudatei, gen Boismortier si Mondonville. Italienii care se arunca in noua opera comica si compun mai aerat decat in traditionala opera seria: Pergolesi, Galuppi, Leo (toti trei laudati de Rousseau in a sa Scrisoare despre muzica franceza). Si germanii, last but not least. Ba mai precis esentiali. Domnul Gluck si reforma lui. Acea inovatoare scoala de la Mannheim cu dinastia Stamitz, fii lui Bach, care se raspunadesc prin toata Europa, si la mijloc intre conservatorism si inovatiile celor abia mentionati, muzicienii de la curtea lui Frederick cel Mare, la Potsdam: Graun, Quantz s.a. (C.P.E. Bach insusi e clavecinistul curtii, pana la un moment dat – plecarea conincide cu dezlantuirea sa inimitabila).

      (Va urma)

         Am terminat ieri de citit cartea a carei coperta flendurita o puteti vedea  alaturi: Musique du Baroque de Remy Stricker, aparuta in colectia Les Essais a editurii Gallimard in 1968. Este prima lucrare pe care o citesc care sa trateze exclusiv despre muzica barocului, asa ca imi va face placere sa o disec, sa o critic pe unde simt nevoia (si nu sunt putine locurile), sa-i apreciez si calitatile, desigur (exista si ele). Lucru care se va face in mai multe reprize, astazi ma multumesc sa o trambitez.

      Si sa subliniez deosebirea fundamentala de perspectiva intre ce facea acest domn in anii `60 si cu pot eu sa privesc subiectul acum. Stricker este muzicolog si a predat istoria muzicii (cum imi spune coperta IV…). Exact genul care descopera obiectul eruditiei sale urmarind cu degetul partiturile uneori atat de inselatoare ale barocului. Si nici nu avea cum altfel, la sfarsitul anilor `60 abia incepea miscarea ce avea sa se cheme autenticista, HIP etc. Dar cum muzica asupra careia vrea sa patineze d-ul Stricker pune accent in primul rand pe efect si pe… afect, simpla urmarire a unei partituri ma tem ca nu ofera decat putin din gustul propriu-zis al unui Monteverdi, sa zicem. Astazi, din contra, avem in urma 30 si mai bine de ani de interpretari, sustinute de cercetari mult mai serioase, care au reusit sa se apropie enorm mai mult de muzica barocului (lucru de altfel valabil si pentru Evul Mediu) si sa ne rafineze mult perceptia. Eu insumi vin cu o cantitate respectabila, zic eu, de muzica trecuta prin urechile mele, si nu pot decat sa zambesc induiosat la comentariile dispretuitoare ale lui Stricker fata de motetele lui Delalande, pe care nu le-a auzit niciodata, sau eventual de cateva ori, cantate intr-un stil viabil post-romantismului.

       Va urma.