Printul si iepurele

     O aparitie recenta si alta iminenta m-au hotarat sa purced in a incerca sa va atrag atentia asupra unei intregi lumi muzicale, care se intinde sub nasul nostru cu toate istoriile ei, dar pe care foarte multi o ignoram – din pacate. Europa centrala si de est, auzim azi; tarile fata in fata cu Turcul, s-ar fi zis poate la 1670. Polonia, Boemia, Ungaria, Transilvania…

      In ceea ce o priveste pe ultima dintre ele, o frumoasa mostenire muzicala zace inca foarte putin explorata gratie unui amestec de nationalisme prost intelese, ignorantei de fond si lipsei acute de curiozitate pentru fenomene in fata carora cliseele istoriografice se dovedesc impotente: caci ceea ce te loveste in primul rand in manuscrisele muzicale transilvanene este o fantastica diversitate ce incalca toate granitele de limba, religie, civilizatie pe care ne obisnuiseram sa le consideram atat de relevante… Mai grav e ca, dezgustate de parodiile academice, minti libere intorc la randul lor spatele unei mosteniri care poate fi si altfel valorificata. In cazul muzicii Transilvaniei si al codex-ului Caioni, de care va si veni vorba mai jos, ma tem ca in acel altfel sta singura speranta de a le putea valorifica. Descoperit, pierdut si regasit, au trecut mai bine de saptezeci de ani in care s-a facut foarte putin. Tipic, putem da in schimb nume de licee, putem ridica statui, le garnisim cu discursuri sforaitoare si ne putem certa daca Kajoni sau Caianu merita coroana cu fundite rosu-galben-albastru sau rosu-alb-verde. Cum ne-am obisnuit, prea putini au cu ce se lauda dincolo de uzul virtuoz al limbii de lemn; iar problema e, fireste, de la bun inceput gresit pusa. Dar destul deocamdata, eu voiam pe moment sa va arat ca tocmai se face ceva… 

      Iata luna abia trecuta doua evenimente care n-au nici o legatura intre ele, dar care agita apele verzui ale acestui peisaj muzical despre care va vorbesc - sau pot sluji de pretext pentru a le agita… un roman contemporan si o inregistrare de muzica veche, care ne pun fata in fata cu doi dintre acesti muzicieni ignorati ai Europei centrale. 

***

      In ultima zi a Bookfest-ului bucurestean de anul acesta, editura Curtea Veche a lansat traducerea romaneasca a romanului Harmonia Caelestis al scriitorului maghiar Esterhazy Peter, o voce importanta a literaturii europene in acest inceput de secol XXI, chiar daca putin cunoscuta inca in Romania. Ilustra familie nobiliara din care scriitorul descinde este deseori asociata cu muzica gratie lui Haydn; putini insa stiu ca unul dintre stramosii sai din secolul XVII, printul Esterhazy Pal a fost un foarte interesant compozitor de muzica sacra si profana in spatiul maghiar-austriac. Iar principala sa culegere de cantate s-a intitulat Harmonia Caelestis… Pentru filiatii subiective si armonii restituite – va invit sa cititi romanul lui Esterhazy Peter. Cat despre mine, iata deocamdata un bun prilej pentru o insemnare dedicata printului muzician.

***

     

      Cel de-al doilea prilej: dupa luni de asteptare, sta sa apara albumul “Codex Caioni“, rezultatul colaborarii unui grup de muzicieni francezi ce si-au facut o specialitate din redescoperirea barocului “periferic”, ansamblul XVIII-21 Le Baroque Nomade (condus de Jean-Christophe Frisch) cu cativa muzicieni autohtoni veniti atat din zona muzicii culte cat si din cea a folclorului. Sibiul si Bucurestiul i-au putut vedea deja anul trecut in cadrul Stagiunii de Muzica Veche organizate de Institutul Francez din Bucuresti - dupa toate aparentele, fiind primiti cu mult entuziasm. Cu sau fara amintiri din toamna, curiosii pot gasi pe pagina albumului cateva extrase sonore din aceasta versiune de studio si textul ce-o va acompania. Iara eu am ramas de dator cu recenzia concertului din toamna, care isi va face sper cale aici pana sa-mi tocesc impresiile cu albumul pe care il pandesc. Nu ma sfiesc sa zic ca asa eveniment discografic ruinatul nostru peisaj muzical n-a mai vazut de 30 de ani. Si acesta fu al doilea pretext. De ce iepure? Ii las pe muzicantii nostri sa va spuna…

***

     Last but not least, se cuvine salutata noua editie a Festivalului de Muzica Veche de la Miercurea Ciuc (13-20 iulie). La o prima impresie: am observat cateva imbunatatiri si idei interesante propuse pentru anul acesta, interpretii sunt in general cei de anul trecut. Regretabila in lista participantilor este absenta Nomazilor lui Caioni pe care abia i-am trambitat, care si-ar fi gasit de minune locul la Lazarea – ma intreb de ce lipsesc, ca de revenit vor reveni oricum sa concerteze in Romania in toamna. Dar problema de imagine a festivalului ramane valabila: site-ul ar mai trebui lucrat; dincolo de subtilitatile de prezentare, versiunea in romana contine greseli penibile de exprimare – chiar nu s-a putut gasi cineva care sa le corecteze? Eu m-as fi oferit…

Ne-am intors!

      La asa lunga absenta, probabil ca unii au trecut deja Baletul in randul atator altor moaste mai mult sau mai putin respectabile ale internetului. Ei bine, (inca) nu: doar ca, din pacate, s-a intamplat sa fim chemati la un lung razboi si am fost obligati sa ne lasam instrumentele si decorurile acasa… 

      Sirul inconstant al textelor mele va fi deci reluat, cu o nota pe care i-o datorez de foarte multa vreme unuia din respectabilii cititori, Paula. Careia ii cer scuze pentru lunga tacere cauzata, in parte, de inaccesibilitatea acestui Luigi Pozzi care ii starnise curiozitatea – si pe care il veti cunoaste in curand. Imi fac datoria sa va avertizez ca acest personaj a iesit de putin timp la lumina si ca publicatia decisiva in acest sens a rezistat tuturor cautarilor mele, astfel incat datele nu-s prea multe si unele s-ar putea dovedi inexacte in viitor. Cat despre comentariile mele asezonate, luati-le si pe ele cu un varf de mirodenii. 

      Si… fie multumita de articol (cum nadajduiesc) fie dezamagita, cea careia ii este dedicat sa binevoiasca sa mai scrie pe blogul acela sic al ei - macar fiindca as cam marai la Gianluigi Trovesi!… :)    

Dicţionarul de termeni muzicali – Prefaţă

 

Inaugurez astăzi o nouă rubrică în cadrul părţii “informative” a Ballet-ului: un dicţionar de termeni muzicali, în care voi încerca să cuprind toate denumirile mai mult sau mai puţin clare de genuri, forme muzicale (dansuri, de pildă), tehnici de compozitie şi de interpretare – cuvinte pe care le voi fi folosit şi al căror sens merită clarificat. Două lucruri vor deosebi dicţionarul meu de lucrările “serioase” tipărite în România şi de cele străine on-line (inclusiv wiki):

(i) voi avea în vedere în primul rând sensul pe care termenii înregistraţi îl aveau în secolele XVII-XVIII, secolele “baroce” daca vreţi. De multe ori, recursul la muzica Renaşterii va fi necesar – dar secolul XIX consideraţi-l de la început în afara discuţiei; oricum, din acel moment atât formele muzicale cât şi denumirile lor coincid în mare măsură cu standardul actual.

(ii) fiecare termen va fi acompaniat de un set de definiţii de epocă extrase din vechi dictionare şi tratate de muzică – set pe care îl voi îmbogăţi pe măsură ce voi avea la rândul meu contact cu noi surse.

Câteva lucruri vă vor sări probabil în ochi din prima: imprecizia multor termeni, sensul foarte diferit de cel actual, “încălecări” de sensuri, confuziile unora dintre autori. Nu e exclus să ajungeţi în cele din urmă să vă întrebaţi, de pildă: “bine, dar care e atunci diferenţa dintre simfonie, sonată şi concert?!?”.  Ei bine, la 1650 nu era vreuna prea clara: de ce am face-o noi acum, vorbind despre muzica pentru care au fost inventate cuvintele astea? Şi îmi aduc aminte de acele “sinfonie” de 30 de secunde cu care se deschide câte un Monteverdi…

Apoi, unele bucăţi merită de-a dreptul savurate: întorsături de limbă veche, explicaţii neverosimile, exemple tendenţioase şi polemice (mai ales în sursele franceze), etimologii fanteziste. Aveţi grijă: recursul la muzica antică grecească e aproape obligatoriu (în sec. XVII cel puţin), dar nu îi daţi prea mult credit ca valoare informativă despre antichitate – cercetările au progresat enorm de atunci. În schimb, e relevant ce credeau cei din secolul XVII despre muzica antică, câtă vreme işi propuneau, conştient şi declarativ, să se inspire din practicile ei, uneori s-o învie de-a dreptul – şi o vreme au crezut că asta şi fac.

Sper să vă găsiţi plăcerea (în primul rând) şi folosul în această nouă întreprindere. Colaborarea este binevenită, mai ales daca aţi dat de vreun text de epocă care nu apare aici. Şi desigur, vă invit să discutăm pe marginea textelor.

                       Le Batteur de Mésure de Sa Majesté     

Baletul s-a întors!

    

     …în sfârşit, trecând prin multe peripeţii, un naufragiu şi un raid al piraţilor. A trecut ceva timp de la plecarea lui, mai mult decat ne aşteptam. Totuşi eu sper ca le veţi asculta în continuare poveştile, le veţi urmări spectacolele, mai mici ori mai mari dupa caz.

     Şi avem ce să vă povestim: mulţi oameni, mai mult sau mai putin simpatici, şi muzicile lor. Istorii şi găselniţe iscate în capetele lor împerucate. Instrumentele, dansurile, vrăjile pe care le-am vazut în călătoria noastră, poate pe unele şi voi în toamna asta…      

Sa-si aiba si Baletul odihna sa

    … imbarcandu-si dansatorii spre taramuri indepartate. O luna intreaga vor umple crangurile cu rasete si galanterii, in sunetul celor mai agreabile concerte.

 

De indata ce toamna isi va face simtita prezenta, se vor intoarce cu totii pentru un nou an pentru a reincepe Baletul Natiunilor.

      Zilele acestea vor vedea, sper, o activitate intensa pe acest blog. Mai precis, cateva pagini despre acest baroc care imi impanzeste mintea sunt asteptate de institutia de invatamant superior in cadrul careia ma manifest indeobste (nu vreau sa spun mai mult ), astfel incat voi incerca sa combin scrisul si documentarea pentru respectiva lucrare cu blogul, altfel spus:

                                       Au soin d`instruire, ajoutez l`art de plaire;

                                       Vous pouvez adoucir votre severite:

                                       Mais qu`aucun faux brillant n`altere

                                       La splendeur de la Verite.

                    (Jephte de M.-P. de Monteclair, pe libretul abatelui Pellegrin, Prolog, scena 4)

      Asa se face ca mai multe categorii noi isi vor face aparitia, printre care un dictionar de compozitori, care in masura timpului va contine informatii mai largi sau mai restranse, pentru inceput rugandu-va sa-i scuzati aspectul de lista lunga de nume; un dictionar de muzicieni (mai putin compozitori), de dansatori etc. se va adauga sper. De asemenea, o sectiune de surse, citate greu accesibile din prefatele, lucrarile de teorie muzicala din epoca, scrisori, descrieri ale calatorilor etc. Si sa vedem ce-mi mai trece prin cap. desigur, nu am uitat de recenzia Festivalului de Muzica Veche de la Bucuresti, nici de prezentarile de albume.

Trio 1790 la Bucuresti

       In ziua de duminica, 10 decembrie va concerta la Bucuresti Trio 1790! Grupul condus de clavecinistul si pianistul de renume Harald Hoeren (aici instapanit pe un pianoforte), acompaniat de Annette Wehnert (vioara) si Mercedes Ruiz (violoncel) s-a dedicat interpretarii cu instrumente de epoca a repertoriului clasicismului timpuriu, chiar acea muzica despre care vorbeam (fara a fi incheiat) in postul anterior. Incerc sa aflu mai multe atat despre ei, cat si despre felul in care au ajuns sa participe la acest fantomatic Festival de Muzica Veche (7-10 decembrie) tinut la Bucuresti, cu publicitate tinzand catre 0 si un specific foarte vag definit (cat timp gasim de toate, de la muzica gregoriana si bizantina pana la baroc si post…).

      In orice caz, voi fi in bancile bisericii lutherane (concertul incepe de la 5) iar evenimentul nu va scapa primei mele recenzii, hihi.

1740-1770 sau muzica europeana in travaliu?

     In ultimul timp (asta in care nu am postat nimic – nu cred ca sunt facut pentru a fi blogger, heh) am ascultat, eu barochistul, aproape numai Carl Philipp Emmanuel Bach - asa se cheama ultimul meu amor muzical. Ceva Haydn, Mozart. Dupa ce ultimii 4 ani n-am facut decat sa ma adancesc in apele aurii ale barocului, iata-ma acum ajuns intr-o zona care cel putin pentru amatorii de teorii este mlastina perfecta. Ce se intampla in perioada asta, in care muzica lui Bach (J.S. de asta data), Telemann sau Rameau incepe sa se simta invechita, concerto grosso se sufoca brusc si silentios in somn, in timp ce opera franceza isi da duhul cu mare alai si taraboi (si nu ne ridicam palaria pentru Mr. Rousseau si prestatia sa in timpul Certei Bufonilor)? In care timidul pianoforte cucereste incetul cu incetul saloanele in dauna venerabilului si intepatului sau parinte clavecin? Schimbarea se simte in aer.

      Exista un adevarat ping-pong terminologic aici. Impartirea canonica vedea pur si simplu nasterea clasicismului. Alte forme muzicale ale unei noi generatii animate de noi idealuri: iluminism, vocea teoriilor despre egalitatea oamenilor, drepturi naturale etc. adica ceea ce se numeste indeobste liberalism isi face aparitia si in muzica – opera bufa italiana cu personaje contemporane si nenobile, decadenta stilului nobiliar si greoi mitologic, departat de preocuparile epocii. O trimitere la teatrul lui Marivaux si Beaumarchais, apoi la Nunta lui Figaro de Mozart si iata teoria. Apoi, parerea opusa: sa fim seriosi, nimic nu se schimba propriu-zis in mersul societatii, muzica isi pastreaza acelasi public iar dezvoltarea formala este o consecinta logica si directa a traseului ei anterior, intre Monteverdi, Bach sau Mozart e o linie dreapta, barocul. In mare, asta ar spune Remy Stricker, cel a carui carte promisesem ca o prezint. Apoi la mijloc, iata cum interpretarea de data mai recenta incearca sa scoata la iveala un stil de tranzitie, care are coerenta si identitate proprie: stilul galant pentru unii, rococo (ce facil…) pentru altii. Unde incepe sau se incheie acest stil? Ei bine, aici incep problemele, fiindca daca Haydn e un nume-borna acceptabil, galantii de inceput se dovedesc a fi greu de localizat, si elemente ale stilului sunt disecate la Handel, Rameau, Telemann (adica invechitii), apoi mai pregnant la Domenico Scarlatti si, in opera, la Hasse. Apoi acei francezi ciudatei, gen Boismortier si Mondonville. Italienii care se arunca in noua opera comica si compun mai aerat decat in traditionala opera seria: Pergolesi, Galuppi, Leo (toti trei laudati de Rousseau in a sa Scrisoare despre muzica franceza). Si germanii, last but not least. Ba mai precis esentiali. Domnul Gluck si reforma lui. Acea inovatoare scoala de la Mannheim cu dinastia Stamitz, fii lui Bach, care se raspunadesc prin toata Europa, si la mijloc intre conservatorism si inovatiile celor abia mentionati, muzicienii de la curtea lui Frederick cel Mare, la Potsdam: Graun, Quantz s.a. (C.P.E. Bach insusi e clavecinistul curtii, pana la un moment dat – plecarea conincide cu dezlantuirea sa inimitabila).

      (Va urma)

   S-a nascut un nou blog! Care sunt intentiile mele, inca nu pot sa vi le spun prea clar. Ceea ce astepti tu, ala care citesti acum, cu atat mai putin… Asadar, esentialul. Muzica, muzica, muzica. Cea care imi place pe moment; cea care imi persista in cap pana la limita obsesiei.  De la impresii care nu pot avea nici o relevanta pentru altcineva decat mine, pana la date, locuri, nume si comentarii inteligibile. O sa-mi dau eu seama mai bine ce vreau sa scriu aici, iar voi ce imi place. Deocamdata gandurile stau ascunse sub peruca.  Truisme, mici observatii, platitudini, intuitii… e experienta mea. Noapte buna!