1665, Paris – 27 iunie 1729, Paris
Elisabeth Jacquet de La Guerre, portret de Jean Francois de Troy (1704), Versailles.
Stralucire si obscuritate, celebritate si anonimat, traditie si revolutii tacute. Astfel se poate rezuma povestea Elisabethei Jacquet de la Guerre, un nume prea putin cunoscut, dar greu de uitat, odata ce afli de purtatoarea lui. Intr-un fel, un personaj pe care l-am cautat si l-am dorit, privind din eliberatorul (sper eu) nostru secol XX/XXI. Pe repede inainte: d-soara Jacquet uimeste Versailles-ul prin talentul cu care canta la clavecin, la varsta de 5 ani. Copil prodigios, aclamat drept “minunea secolului” de mult mai varstnicii ei contemporani - dar fetita creste, devenind din primul copil minune al Versailles-ului prima compozitoare memorabila si influenta a barocului francez, unul din primii muzicieni care compun sonate in trio si cantate in Franta, prima femeie care isi reprezinta propria tragedie lirica pe scena Academiei Regale de Muzica… Dincolo de senzationalul care inconjoara asa o istorie, acum ca si la 1680, mai mult decat “prima” (un mecanism de valorizare de foarte multe ori defectuos), Elisabeth Jacquet de La Guerre ramane o foarte buna compozitoare si un om al timpului ei, integrata in societatea sa, respectata si apreciata – lucru cu mult mai relevant, dupa mine. Va propun o calatorie printre zonele clare si umbrele care invaluie viata si creatia Elisabethei Jacquet de La Guerre.
Registrele parohiei pariziene Saint Louis-en-l`Ile mentioneaza botezul Elisabethei Jacquet la 17 martie 1665. Muzica inconjoara destinele familiei sale: lutieri prin traditie (faiseurs d`instruments de musique), rude prin alianta cu familia Daquin si cu Couperin-ii prin mama Elisabethei, Anne de La Touche (iar Elisabeth va deveni nasa lui Louis Claude Daquin in 1694); Claude Jacquet, tatal Elisabethei este lutier si organist la Saint Louis en-l`ile. Crescuti intr-un astfel de mediu, toti cei patru copii ai cuplului devin muzicieni: Pierre si Nicolas organisti, Anne instrumentista la Mlle de Guise. Cat despre Elisabeth, talentul sau precoce manifestat la clavecin il fac pe tatal sau sa o prezinte Curtii in 1670, la varsta de 5 ani: mica clavecinista castiga aplauzele lui Louis XIV – iar portile Versailles-ului vor ramane totdeauna deschise pentru compozitoare. Elisabeth intra sub protectia Regelui, care o introduce in anturajul Doamnei de Montespan, amanta sa. Educatia ii va fi supervizata de aceasta din urma si de Mme de Maintenon. Primele vesti despre compozitiile pentru clavecin si improvizatiile sale provin din presa anului 1677 (Le Mercure Galant, sursa 1); un an mai tarziu, acelasi jurnal pomenea o mica opera prezentata la resedinta lui Louis de Mollier de “minunea secolului”.
Elisabeth ramane la Curte pana la casatoria cu organistul Marin de La Guerre (septembrie 1684). Acesta era o figura cunoscuta in Parisul epocii, organist la Sainte Chapelle, fiul lui Michel de La Guerre, la randul sau organist si “showman” care colaborase cu in anii 1660 cu poetul Perrin si compozitorul Cambert la reprezentarea primei opere franceze, “Pomone”: sotul Elisabethei devine celebru pentru conflictul cu breasla medievala a muzicienilor, Saint Jacques-des-Menestriers, care odata transat in favoarea sa de Parlamentul din Paris devine una din primele recunoasteri ale unui nou statut pe care muzicianul baroc si-l asuma, rupt cu mentalitatea “mestesugului” medieval. Poate nu e lipsit de semnificatie faptul ca un astfel de personaj dobandeste mana primei compozitoare frantuzoaice…
Cuplul locuieste la Paris, Elisabeth Jacquet de La Guerre mentinandu-si prestigiul de clavecinista si compozitoare, oferind lectii private si concerte la resedinta. Din 1685 compune pentru curte divertismente si opere miniaturale: de exemplu, sursele vorbesc de o pastorala prezentata in apartamentele Delfinului in 1685, cu succes – nimic nu a supravietuit insa din aceste creatii. De asemenea, in aceasta perioada ocupa postul de organist la biserica Saint-Severin. Aflata in plina ascensiune, Elisabeth se lanseaza in lumea muzicii tiparite, publicand in 1687 primul volum de Pièces de Clavessin dedicat Regelui. Continua sa compuna pentru curte, in 1691 fiindu-i reprezentat baletul Les Jeux de l`honneur de la victoire, in cinstea cuceririi Mons-ului de catre trupele franceze. Dar evenimentul capital al acestei perioade de tinerete si efervescenta creatoare ramane reprezentarea la Academia Regala de Muzica a propriei sale tragedii lirice, Cephale et Procris, pe un libret de Joseph-Francois Duche de Vancy (profesor la Saint-Cyr si apropiat al D-nei de Maintenon), cu premiera la 15 martie 1694. Noutatea situatiei nu scapa nimanui, numai si pentru faptul ca o compozitoare isi aducea creatia pe scena scapata abia de cativa ani de absolutismul lui Lully. Sprijinul Regelui si relaxarea conventiilor caracteristica Curtii par sa fi avut un rol decisiv in aceasta intreprindere: din pacate, un esec din cauza indraznelilor sale fata de canonul lullist. Opera va mai fi reprezentata (1696 doar prologul, integral in 1698) doar peste cativa ani la noua Academie de Muzica fondata la Strasbourg de Sebastien de Brossard, el insusi compozitor, posesor al unei imenese biblioteci muzicale si protector al “originalilor” muzicii franceze: lui ii revine onoarea de a fi fost unul dintre putinii aparatori ai lui Charpentier, de pilda. Si tot acesta va copia in 1695 partiturile a sase sonate in stil italienizant (4 in trio, 2 pentru vioara solo), publicate ulterior – Elisabeth de Jacquet de La Guerre devenind astfel al doilea compozitor de trio-sonate in spatiul francez, la cativa ani distanta de Charpentier.
Acest debut in forta este urmat de o perioada obscura, marcata de putine stiri despre viata Elisabethei: stim ca din 1698 preia postul de organist la Saint-Chapelle. De asemenea, ca viziteaza des curtea si ofera in continuare concerte in resedinta sa din Rue Regrettière. Dar biografii au aratat ca intreaga sa familie moare, membru dupa membru, in aceasta perioada: fiul ei (el insusi un talent, la 10 ani), mama si tatal sau (1700), apoi sotul (1704) si fratele ei, Nicolas – si acestea ar explica tacerea muzicala prelungita a Elisabethei: nici o publicatie, nici o stire despre vreo noua compozitie.
Relativa absenta de pe scena muzicala se prelungeste pana in 1707, cand Elisabeth revine in forta nu cu unul, ci cu doua seturi de compozitii noi, un volum de Pieces de Clavecin qui peuvent se jouer sur le Viollon si un altul de 6 Sonates pour le Viollon et pour le Clavecin. Acestea vor fi urmate in curand de doua volume de Cantates francoises sur des sujets tirez de l`Ecriture (pe texte de Antoine Houdar de la Motte, 1708 respectiv 1711). Toate aceste noutati constituie simptomele schimbarii care tindea sa rupa si asa fragila unitate a culturii franceze clasice in ultimii ani de domnie ai lui Louis XIV: o curte imbatranita si tot mai rigida, alimentata de o religiozitate pe filiera iezuita straina pana atunci Regelui Soare, si alternativa unui Paris care se departa de grandoarea versailleza ghidat de o noua sensibilitate, deschisa spre o Italie ignorata si dispretuita declarativ in anii 1660-1690. Fenomenul e poate cel mai clar vizibil in pictura si in muzica: comparati un portret de curte al lui Rigaud cu un galant al lui Watteau… In plan muzical, aceste tendinte aduc in voga o muzica elegante, “minimalista” ca forte si adaptata intimitatii salonului, departe de pompa lullista; iar deschiderea fata de Italia furnizeaza acestei noi optiuni genurile care sa o exprime: cantata, prelucrata de francezi ca o opera miniaturala (adesea doar o voce , un instrument solist si b.c.) si sonata. Elisabeth de La Guerre se numara printre primii care experimenteaza aceste genuri: dupa ce inca din anii `90 compunea sonate, perioada anilor 1700 este dominata de cantata, mai intai sacre (dupa moda religioasa care ii inspira si lui Racine Esther si Athalie), apoi profane, in colectia de Cantates francoises profanes (1715), singura publicatie a compozitoarei nededicata lui Louis XIV, ci lui Maximilian Emmanuel II, printul elector al Bavariei, violist amator care a rezidat in Franta, in perioada razboiului pentru succesiunea la tronul Spaniei. Dedicatia (sursa 5) face aluzie la niste nenorociri prin care compozitoarea trecuse – formulare enigmatica azi, care ar fi putut oferit cauza tacerii ei anterioare.
Dupa aceasta a doua perioada de creatie, Elisabeth Jacquet de La Guerre dispare treptat, pentru a doua oara, din viata publica si muzicala franceza – poate si datorita mortii regelui (1715) care a sprijinit-o din copilarie, s-a spus. Totusi, la cativa ani dupa moartea Regelui compune un duo comic, Raccommodement Comique de Pierrot et de Nicole inserata in piesa La Ceinture de Vénus d’Alain-René Lesage (1721), jucata de o trupa de comedie italiana. Or acestea fusesera expulzate din initiativa regala in 1697, intorcandu-se dupa moartea lui Louis XIV la Foires Saint-Germain. Si iat-o pe compozitoarea atasata memoriei Regelui contribuind la succesul unor reprezentatii opuse macar estetic optiunilor Versailles-ului. Contradictie aparenta, caci Elisabeth de la Guerre se aratase, cum am vazut, deschisa dialogului cu traditia italiana, departe de xenofobia culturala franceza (care il impiedica, de pilda, pe de Lalande sa calatoreasca in Italia pentru a nu-si compromite puritatea stilului francez cu muzica italiana…). Promovand opera comic in anii 1720, Elisabeth se situa inca o data in pozitia de inovatoare.
Episodul de mai sus reprezinta insa si una din ultimele date pe care le mai avem despre compozitoare: de la un moment dat Elisabeth de La Guerre renunta sa mai tina salon, concerte publice, izolandu-se de viata mondena in care se formase. A incetat oare sa mai compuna? Cel putin, sa-si tipareasca si sa-si interpreteze lucrarile in public. Singurele semne pe care le mai avem din aceasta perioada se limiteaza la cateva arii publicate in Le Mercure Galant si un “Te Deum à grands chœurs » intonat in cinstea unei insanatosiri a tanarului Louis XV in 1721 in capela Luvrului – dar muzica s-a pierdut. Sa fi fost aceasta doar o exceptie, sau Elisabeth compunea? Legaturile sale cu Versailles-ul par sa nu se fi rupt in ciuda acestei taceri. Tot ce mai stim sigur e ca in 1727 isi schimba resedinta din Paris, inchiriind un apartament pe rue de Prouvaires (parohia Saint-Eustache) si ca moare pe 27 iunie 1729, la varsta de 64 de ani, fiind inmormantata in biserica Saint-Eustache.
Statutul de care s-a bucurat Elisabeth Jacquet de La Guerre intr-o lume aflata ea insasi la granita dintre traditie si modernitate ar merita o discutie complexa care depaseste limitele unui Dictionar. Ma multumesc deci sa mentionez aici doar cateva marturii privind receptarea renumelui compozitoarei. La moartea Elisabethei, Academia Regala de Muzica a batut o medalie cu efigia sa acompaniata de inscriptia “Aux grands musiciens j’ay disputé le prix”. Titon du Tillet o includea pe compozitoare in proiectul Parnasului francez si in a sa Description du Parnasse francois (1732), reproducand si medalia (v. sus). Renumele compozitoarei trece dincolo de granitele Frantei, cum atesta Musikalisches Lexicon al lui Johann Gottfried Walther (1732), care o socoteste mai mare decat Francois Couperin sau Delalande. La distanta de 50 de ani, Elisabeth era tinuta minte ca un mare talent improvizatoric: So rich and exquisite a flow of harmony has captivated all that heard her, afirma John Hawkins in a sa General History of the Science and Practice of Music (1776). Ca multor alti muzicieni ai Vechiului Regim, revolutia si excentricitatea in sine a imaginii sale, pentru decenta burghezului sec. XIX i-au asigurat o lunga cadere in uitare. Muzica Elisabethei a rasunat din nou inca incepand din anii `20, dar discografia ei e inca departe de a fi completa – de exemplu, inca nu exista vreo inregistrare comerciala a tragediei sale lirice Cephale et Procris.
Auditii
Le Sommeil d`Ulysse, cantate profane (c. 1715): V. Tempête, vivement 
Le Sommeil dUlysse [selectati de pe pagina de prezentare a albumului ”listen to a preview”.
Isabelle Desrochers, Les Voix Humaines, Christine Payeux
Alpha 006 3760014190063
Prelude de la suite en re mineur, Premier Livre de Clavessin (1687) 
The Complete Harpsichord Works
Carole Cerasi
Metronome MET1026
(va urma)
. 
Castello este un nume pe pagina de titlu a doua volume de sonate in stil moderno, tiparite intre 1621 si 1658. Nici o marturie cotemporana nu-l pomeneste macar. De ce l-as pomeni eu?
)
