M. de Lully: 320 ani (si 9 zile)

     

       Pe 22 martie s-au implinit 320 de ani de la moartea d-lui Surintendant de la Musique Royale (1687). Timpul si un soi de perplexitate m-a oprit atunci sa scriu ceva coerent. Totusi, l`incomparable monsieur de Lully isi va amplifica prezenta in baletul nostru on-line (cum nici nu a absentat pana acum, v. scrisorile). O noua serie de surse narative si reprezentari vor constitui preludiul serbarii. Iar daca cateva zile vor trece in liniste, sa nu credeti cumva ca s-a oprit muzica!

                   Semnat: le batteur de la mesure de Sa Majeste

 P.S. Acum ceva timp, blogul meu si-a facut intrarea la sectia de linkuri a paginii wiki-ro despre baroc (pagina care ar avea nevoie de imbunatatiri cosiderabile, apropo). Destul de uscat, “blog dedicat barocului muzical“. Acum cateva zile cineva a gasit totul prea ambiguu si a tinut sa adauge urmatoarea: “diferite articole despre diferiti muzicieni ai barocului“. Adanc! Pe langa faptul ca daca ar fi cercetat putin mai bine lucrurile, ar fi vazut ca imi propun oricum mai mult decat toate posibilele nuante ale frazei. Asadar, anunt ca ofer premiul Plicul de ciocolata calda (1 plic) pentru cel mai stralucit feed-back! Castigatorul poate lasa un comentariu pentru a-si reclama premiul.

Biagio Marini

5 feb. 1594, Brescia – 1663, Venetia

          Daca ierarhiile gen “primul, inovatorul” au vreo relevanta, in privinta inventarii unui limbaj propriu viorii, lui Biagio Marini i se cuvine onoarea inceputurilor. Si inca, cea de prototip al celebritatii muzicale in baroc, greu de urmarit, muzicianul “nomad” ce sparge granitele si, nu de putine ori, traditiile.
          Marini invata muzica mai intai de la unchiul sau Giacinto Bondoli; deseori se pomeneste insa de Giovanni Battista Fontana, compozitor de oarecare renume in epoca si aflat la Brescia in perioada. In aprilie 1615, prima din nesfarsita serie de calatorii a lui Marini: pleaca la Venetia, unde este ales violonist la catedrala San Marco din Venetia (unde maestro di capella era Monteverdi). Se intoarce la Brescia in 1620 pentru a deveneni conducatorul Accademiei degli Erranti, dar ianuarie 1621 il gaseste printre instrumentistii curtii Farnese de la Parma. Intre 1623 si 1649 activeaza ca konzert meister la curtea ducilor Wittelsbach de la Neuberg an die Donau, ceea ce nu-l impiedica sa se manifeste intre timp si la Bruxelles (cel putin din 1626), Düsseldorf (mijlocul anilor 1620, 1640, si 1644 – 1645), Brescia, Padova (1634), Venetia. In fond, nu se stie daca lucra doar ocazional pentru ducii Wittelsbach sau daca, angajat fiind “cu norma intreaga”, se bucura totusi de libera circulatie gratie celebritatii sale. Paraseste Germania in 1649 deoarece primise un post de maestro di capella la Santa Maria della Scala din Milano. In stilu-i deja caracteristic, il regasim la Accademia della Morte din Ferrara (1652-1653), in 1654 la Venetia, Intre 1655-56 detine un post la Vicenza, iar dupa aceea pare sa fi circulat intre Brescia si Venetia.

           In cursul acestor peripluri, se stie ca s-a casatorit de 3 ori (si a avut 5 copii).

Neuberg an die Donau, castelul familiei Wittelsbach (sursa: pbase)

          Operele sale, tiparite, circula in toata Europa si influenteaza. Desi a compus si muzica vocala (sacra, incluziv), Marini si-a legat numele definitiv de cea instrumentala. Vioara imprumuta o serie de idiomuri ale muzicii vocale si cere virtuozitate: printre ornamentele tipic vocale (gorgia), trillo (adica ceea ce azi numim tremolo) este notat prima data explicit de Marini, cu 8 ani inaintea lui Monteverdi; de multe ori insa numea aceasta figura de retorica muzicala pur si simplu afetti (mai baroc nu se putea). Pe de alta parte, noile posibilitati de expresie proprii instrumentului: cascade de arpegii, obtinerea de armonii prin atingerea simultana a 2 sau 3 corzi (ceea ce in engleza se cheama double & triple stopping, iar Marini numea modo di lira, facand analogia cu viola; pizzicato, col legno, armonicele, tehnica surdinei se alatura arsenalului expresiv al viorii. Marini se numara printre primii muzicieni ce folosesc scordatura, ceea ce ii permitea depasirea limitelor tehnice impuse de acordajul canonic al viorii si accesul la acorduri si game insolite.
          In tinerete, Marini nu pare a nu face mare diferenta intre sonata si sinfonie, pentru ca apoi sa le diferentieze formal: sinfoniile tind sa devina mai lungi si mai variate. Intre sonatele sale se pot distinge sonatele pentru una sau doua viori cu b.c., forma mostenita poate de la Fontana – aici, reflectorul e pozitionat pe virtuozitatea solistica. Sonata in trio, care pune accent mai mult ideea de dialog dintre instrumente, si care va fi preferata de multi dintre compozitorii ce-l vor urma, isi face intrarea in muzica lui Marini inca din colectia Afetti musicali (1617), la 10 ani dupa ce fusese definita de Salomone Rossi. Marini experimenteaza, din punct de vedere formal o  Sonata senza cadenza; si desigur, fascinatia pentru basul ostinato nu putea sa-l ocoleasca. Inventivitate armonica si ritmica, pasajele lirice quasi-recitativice, experimentele armonice ii definesc stilul – spre batranete, Biagio Marini nu dadea semne de a se fi calmat; din contra, muzica sa devenea tot mai agresiva in cromatisme si disonante.

      Op. 1 Affetti musicali (1617)
      Op. 2 Madrigali e symfonie 
      Op. 3 Arie, madrigali et corenti 
      Op. 5 Scherzi e canzonette 
      Op. 6 Le lagrime d’Erminia in stile recitativo 
      Op. 7 Per le musiche di camera concerti 
      Op. 8 Sonate, symphonie…e retornelli 
      Op. 9 Madrigaletti 
      Op. 13 Compositioni varie per musica di camera 
      Op. 15 Corona melodica 
      Op. 16 Concerto terzo delle musiche da camera 
      Op. 18 Salmi per tutte le solennità dell’anno concertati nel moderno stile 
      Op. 20 Vesperi per tutte le festività dell’anno 
      Op. 21 Lagrime di Davide sparse nel miserere 
      Op. 22 Per ogni sorte di strumento musicale diversi generi di sonate, da chiesa, e da camera (continutul i-l puteti vedea aici)
 
 Surse: M. Bukofzer – La musique baroque (Ed. Lattes, 1988); Wikipedia, allmusic.com (articol de Joseph Stevenson), Goldberg The Early music portal.

Marco Uccelini

c. 1603, Forlimpopuli – 10 sept. 1680, Parma

       Marco Uccelini face parte din seria primilor virtuozi ai viorii, in prima jumatate a secolului XVII, care reusesc sa inventeze efectiv un nou limbaj muzical adecvat instrumentului lor, si formele in care acesta sa se manifeste. In fapt, experientele lor duc la constituirea sonatei – dar diferentele cuceresc urechea moderna, mai mult decat asemanarile cu ceea ce denumim noi sonata, iar “avangardismul” limbajului pe care il ofera viorii nu-si pierde, cred, efectul azi. Uccelini este unul dintre acesti inovatori: contemporanii lui isi vor face si ei loc aici in curand.  
        Viata sa e doar in mica parte cunoscuta. Se stie ca studiaza la seminarul din Asissi si ajunge la Modena candva inainte de 1639. Devine aici Capo degl’ instrumentisti  (supervizeaza muzica instrumentala si o compune, in buna masura) la curtea familiei Este (1641-1662), iar din 1647 maestro di capella la catedrala din oras. Parasind Modena, il regasim din 1665 la curtea Farnese din Parma ca maestro di capella, functie pe care o va detine pana la moartea sa in 1680. Din putinele informatii care ne-au parvenit, o observatie: Uccelini se remarca prin sedentarismul si fidelitatea fata de patronii sai, daca e sa il comparam cu “nomadismul” majoritatii muzicienilor italieni ai epocii (un exemplu bun ar fi Biagio Marini, care nu pare sa reziste mai mult de cativa ani consecutivi in acelasi loc).

        Vioara Antonio Stradivari, Cremona 1693 (Metropolitan Museum of Art)

       Muzicologii vorbesc de scoala de la Modena, din care Uccelini face parte, alaturi de Giovanni Maria Bononcini si Giuseppe Jacchini.  Cea mai mare parte a creatiei lui Uccellini care s-a pastrat se rezuma la mai multe colectii de sonate si sinfonii publicate majoritatea la Venetia – poate cele mai indraznete ale epocii, utilizeaza din plin cromatismul si profita de dezvoltarea tehnicii violonistice (Ucelini introduce a 6a pozitie). In plus, caracterul fragmentar al sonatei lui Marini tinde sa fie inlocuit de o relativa unitate tematica (in fond, comentariile de acest tip vin din partea muzicologilor ce cauta sa gaseasca un drum evolutiv neted de la stravaganze - le acestor pionieri si pana la trio sonata barocului tarziu, gen Corelli: lucru ce ramane discutabil). In afara de acestea, Uccelini a compus muzica instrumentala, opere si balete pentru curtea Farnese, care s-au pierdut in cea mai mare parte.

Creatia

      Sonate, sinfonie et correnti, Op. 2 (1639)
      Sonate, arie et correnti, Op 3 (Venetia, 1642)
      Sonate, correnti et arie, Op 4
      Sonate, over canzoni, Op. 5 (1649) – primele sonate pentru vioara solo si b.c.
      Salmi a 1, a 3, 4, et a 5 concertati parte con istromenti e parte senza con Letanie della Beata Vergine Concertate a 5 con istromenti, Op. 6 (Venetia, 1654)
      Ozio regio, Op. 7
      Sinfonie Boscarecie, Op. 8 (Venetia 1660, reeditate Antwerp 1669) - piese pentru vioara si b.c., cu o a doua si a treia vioara ad libitum. O editie on-line dupa cea din 1669 gasiti aici. 
      Sinfonici concerti brevi e facili, Op. 9

      Uccelini in blogosfera: la Gramo`s World (salutam mentiunea, cu observatia ca Uccelini putea sa-i fie cel putin bunic lui Corelli )
       Surse: Grove Concise Dictionary of Music (Oxford Univ. Press, 1994), Goldberg early music portal (articol de Igor Kipnis), HOASM, Wikipedia.

   [adaugiri si discografie promise]