Am terminat ieri de citit cartea a carei coperta flendurita o puteti vedea  alaturi: Musique du Baroque de Remy Stricker, aparuta in colectia Les Essais a editurii Gallimard in 1968. Este prima lucrare pe care o citesc care sa trateze exclusiv despre muzica barocului, asa ca imi va face placere sa o disec, sa o critic pe unde simt nevoia (si nu sunt putine locurile), sa-i apreciez si calitatile, desigur (exista si ele). Lucru care se va face in mai multe reprize, astazi ma multumesc sa o trambitez.

      Si sa subliniez deosebirea fundamentala de perspectiva intre ce facea acest domn in anii `60 si cu pot eu sa privesc subiectul acum. Stricker este muzicolog si a predat istoria muzicii (cum imi spune coperta IV…). Exact genul care descopera obiectul eruditiei sale urmarind cu degetul partiturile uneori atat de inselatoare ale barocului. Si nici nu avea cum altfel, la sfarsitul anilor `60 abia incepea miscarea ce avea sa se cheme autenticista, HIP etc. Dar cum muzica asupra careia vrea sa patineze d-ul Stricker pune accent in primul rand pe efect si pe… afect, simpla urmarire a unei partituri ma tem ca nu ofera decat putin din gustul propriu-zis al unui Monteverdi, sa zicem. Astazi, din contra, avem in urma 30 si mai bine de ani de interpretari, sustinute de cercetari mult mai serioase, care au reusit sa se apropie enorm mai mult de muzica barocului (lucru de altfel valabil si pentru Evul Mediu) si sa ne rafineze mult perceptia. Eu insumi vin cu o cantitate respectabila, zic eu, de muzica trecuta prin urechile mele, si nu pot decat sa zambesc induiosat la comentariile dispretuitoare ale lui Stricker fata de motetele lui Delalande, pe care nu le-a auzit niciodata, sau eventual de cateva ori, cantate intr-un stil viabil post-romantismului.

       Va urma.